29 iunie 2012

Despre ministrul cel bun, subordonata cu două capete şi copiii oropsiţi…

(basm contemporan)

După trei zile de discuţii “aprinse“ în jurul unei subordonate considerate “controversată”, în mare parte lipsite de temei lingvistic şi bază ştiinţifică reală şi tot atâtea “ieşiri la rampă” ale ministrului nostru, ca să ne asigure că totul e în ordine, baremul e corect şi el nu va fi modificat, constat acum cu stupoare că acelaşi ministru s-a răzgândit şi a trecut la un barem flexibil, tolerant şi deschis la schimbare, “îngăduitor”, aş putea spune, cu ambele variante luate în discuţie, subiectivă şi predicativă.

Înteleg că a făcut acest lucru dintr-o extremă “bunătate”, pentru că strict pe raţiuni ştiinţifice şi pe baza unor argumente de ordin lingvistic n-ar fi putut s-o facă. Ca să calmeze spiritele..., să împace o opinie publică inflamată şi copiii necăjiti de o situaţie care îi depăşeşte. Probabil de-asta. Cu siguranţă de-asta.

Sub presiunea opiniei publice, mai mult sau mai putin avizată, şi a unei adevărate campanii iniţiate de elevi şi susţinute de părinţi şi unii profesori, pe care aş numi-o “60 de sutimi pentru fiecare elev”, dupa modelul ”Un smartphone pentru fiecare român”, s-a transformat un barem incomod, dar corect, într-unul dacă nu absurd, cel puţin dubios prin toleranţa nejustificată cu care acceptă două soluţii de răspuns la o cerinţă gramaticală strictă, ce nu ar trebui să permită decât o singură variantă corectă.

Le explicam copiilor zilele trecute că e imposibil să obţină acceptarea ambelor variante alese, pentru că se încalcă un principiu de bază al gramaticii, cel al unicităţii de funcţie (sintactică) într-un context dat. O propoziţie subordonată nu poate fi şi subiectivă şi predicativă în acelaşi timp şi trebuie judecată şi analizată strict în contextul ei de apariţie. Corect este să-i stabileşti statutul sintactic, fără niciun fel de modificare contextuală, de topică, de intonaţie sau de altă natură.

Dar iată că m-am înşelat... Nu e imposibil. Am uitat că suntem într-un basm şi că, în mod convenţional, aici totul e posibil...
Şi aşa s-a născut subordonata cu doua capete, după cum se vede, singurul personaj negativ în toată povestea asta. A nu se înţelege cumva că ar fi vorba, Doamne fereşte, de vreun balaur fioros cu care ministrul nostru cel bun se luptă de vreo trei zile şi se chinuie să-l îmblânzească, ca să nu le mai facă rău copiilor oropsiti. Nu. E doar o subordonata “controversată”, deci urâtă, şi “interpretabilă” de la stânga la dreapta – subiectiva, de la dreapta la stânga - predicativa, depinde din ce capăt (unghi) o privesti . Clar! Nu e o subordonată ca oricare alta. E o subordonată năzdrăvană. Prin convenţie e subiectivă, dacă se dă peste cap (a se înţelege aici - schimbare de topică), se transformă în predicativă, dacă e scuturată un pic, aşa, uşor pişcată, ca să se trezească (a se intelege aici - cu intonaţie), devine ceva incert, iar dacă o forţăm un pic şi o scoatem din ale ei (a se înţelege aici - schimbare de context), pun pariu ca se face şi atributivă.

Vă întrebaţi cu cine ne luptăm noi aici de fapt? Ce este în realitate aceasta ciudăţenie? Mergând pe principiul flexibilităţii şi pornind de la firescul răspuns al contabilului la întrebarea “Cat fac 1+1?” - “Cam cât aţi vrea să facă?“, răspunsul unui profesor competent, al unui “elev olimpic” sau al unui mare lingvist, ar fi: ”Cam ce aţi vrea să fie?”
1. Subiectivă? Este prin conventie (în topica dată)
2. Predicativă? O facem!(prin schimbare de topică)
3. Atributivă? Mai greu..., dar se rezolvă! Dacă trebuie, se face! Şi uite cum se face asta, dacă forţăm lucrurile, schimbăm aşa, “un pic” contextul, “prin părţile esenţiale” şi ţinem neapărat să ajungem la rezultatul dorit.
Luam enunţul cel ambiguu din poveste “Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii...”
Se ştie că “ceea ce“ este singurul pronume relativ compus, are un sens neutral (echivalent cu “asta”, “lucrul”, “chestia”, “faptul”, etc) şi se analizează ca o unitate lingvistică, cerând o funcţie unică în subordonată, spre deosebire de constructiile similare: ”cel/ce”, “cei/ce”,”cele/ce”... care obligă la disociere în două elemente distincte: un pronume demonstrativ – forma scurtă (“cel”) şi un pronume relativ simplu (“ce”), impunand un alt tip de analiză: “cel” ramâne în regentă, cu o funcţie sintactică, iar “ce” deschide o subordonată atributivă (!!) , având ca termen regent exact pronumele antepus.
Deci... dacă am face la fel şi cu pronumele nostru “ceea ce”? El ce-are?? Are un sens neutral? Păi îi dăm statut de pronume cumulant (de funcţii), îl defalcăm şi îl echivalăm semantic cu o construcţie de genul “lucrul sau faptul ce (sau care)”, lăsăm substantivul subiect în regentă şi obţinem o atributiva (!!) introdusă prin pronumele relativ “ce” (sau “care”) pe lângă acest termen regent. Deci : “Lucrul ce (care) mă jeneaza este dificultatea răsfoirii...” (“care ma jeneaza” = ATRIBUTIVĂ)
Gata! S-a rezolvat!

Vi se pare absurd? Poate. Dar nu mai absurd decăt a ”confecţiona” o predicativă prin schimbarea contextului sau a topicii date iniţial sau a accepta într-un context unic şi nemodificabil două statuturi sintactice diferite ale aceleiaşi subordonate.
E imposibil? Nu e voie? Eu v-am avertizat ca totul e posibil...

Şi uite aşa subordonata noastră cu doua capete, ar putea avea trei..., dacă suntem absurzi până la capăt şi vrem să o încadrăm clar în categoria personajelor fantastice, tipice de basm.

Am uitat că noi ne tot luptăm aici, iar victimele sunt de fapt copiii nevinovaţi, dar oropsiţi şi nelămuriţi. Noroc că a intervenit ministrul nostru cel bun şi a salvat situaţia: ”Staţi liniştiţi! Totul va fi bine.” Şi, pe principiul egalităţii de şansă sau, mai degrabă, pe cel fundamental în societatea noastră actuală: ”merge şi aşa (şi aşa)”, a acordat dreptate şi celor care au greşit, dar nu sunt vinovaţi, şi celor care n-au greşit, dar “au gândit ca la clasa a IV-a” (o citez aici pe o ilustra cercetatoare la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”).

Şi aşa copiii oropsiţi au devenit mulţumiţi, mai puţin cei care au răspuns corect care, pe lângă că nu au niciun avantaj din noua măsură luată şi au toate şansele de a fi dezavantajaţi prin noua “corectare”, îşi pierd şi mândria sau satisfacţia unui răspuns corect într-o situaţie controversată (pentru care nici ei nu sunt vinovaţi) sau un enunt ambiguu, pe care ei l-au “dezambiguizat”.
Şi, în continuarea demersurilor noastre absurde şi vorbind de copiii oropsiţi, la cei care au ales ca răspuns atributiva de ce nu ne gândim? Ei nu sunt oropsiţi sau nedreptăţiţi? Ei n-au dreptul la egalitate de şanse? Pentru ei, enunţul n-a fost ambiguu?? N-aţi văzut ce frumos se poate “construi“ o atributivă şi acolo, dacă trebuie...? Ei n-au argumente, dar nici cei care au ales predicativa şi, din cei care au ales subiectiva, prea puţini sunt care au. De altfel, nici nu li s-au cerut. Dacă s-au acceptat doua variante de răspuns, fără argumente prea convingatoare pentru niciuna dintre ele, la o cerinţă gramaticală strictă, ce nu ar fi trebuit să permită decât un singur raspuns corect, de ce nu s-ar accepta şi trei? Asa... ca să nu dezavantajăm chiar pe nimeni din cauza unui enunt ambiguu... În virtutea egalităţii de şanse sau măcar din bunatate... sau generozitate...

E absurd?? Păi dacă tot am vorbit de campania ”60 de sutimi pentru fiecare elev”, atunci măcar să fie pentru fiecare... Şi ar mai putea începe una: ”60 de sutimi doar pentru ce este corect!“ O! ...Dar nu-i dorim aşa ceva noului nostru ministru! De-abia de-o zi respiră şi el uşurat...

A fost o poveste interesantă, nu-i aşa? Ca pe la noi... Cu un final fericit, ca-n orice basm, dar ambiguu... ca enunţul... Cine câştigă în final din toate astea şi cine pierde? Greu de spus...

Autor: prof. Buzea Mihaela

---------------------------
Cele de mai sus sunt cuvintele prietenei mele, dar la care subscriu deplin. Am onoarea de a fi suportul său publicistic, aşadar eventualele comentarii, aprobări sau reproşuri i le puteţi adresa prin mine (blog sau email).

În subiect: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/06/subiectiva-sau-predicativa.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.